Cu_gandiri_si_cu_imagini

Zoltan Terner


“Cu gândiri şi cu imagini”

Nostalgia

E un sentiment? O boală ? O nebunie ? O neputinţă ? O componentă a “naturii umane”?
La toate întrebările de mai sus răspunsul pare să fie “da”.
Nostalgia este toate astea la un loc. Şi încă altele.
E o boală de care nu scapă nimeni. Diferenţa e doar de intensitate.
A rosti propoziţia „mi-e dor“ este deja mărturisirea unei crize de nostalgie. Obiectul nostalgiei este de nenumărate feluri: ţi-e dor de fiinţe, persoane, locuri, situaţii, clipe, lucruri, chipuri. Ţi-e dor să revezi, să reauzi, să pipăi din nou, ceva drag, să retrăieşti ceva, să te întorci la ceva, la cineva. Nostalgia este boala întoarcerii. O spune chiar etimologia cuvântului. „Nostos“ în greacă inseamnă „întoarcere“ (acasă), iar „algia“ e durere, tristeţe.
Prototipul nostalgiei este dorul de casă, de ai tăi. Dorul de cineva dus, cu sau fără întoarcere. Dorul de locurile şi timpurile copilăriei.
Boala/durerea/ tristeţea pe care le numim nostalgie se declanşează prin plecare, rupere, dezrădăcinare, exil, cădere, terminare, închidere a porţilor, înnoptare. Şi multe altele.
Nostalgia este însă, în primul şi în primul rînd, jocul dureros, nebunesc, deznădăjduit, de simulare a întoarcerii în timp. Ştii că timpul este ireversibil, că are o singură direcţie, şi totuşi te lupţi cu disperare să întorci timpul. Te confrunţi demenţial cu imposibilul. Visezi la călătorii în timp. Dus şi întors. Imaginezi o maşină a timpului. Te laşi furat de mituri: eterna reîntoarcere, învierea, metempsihoza.
Cauţi tertipuri prin care crezi că poţi să înşeli atotputernicia, inflexibilitatea timpului.
Există situaţii de viaţă şi vârste ale nostalgiei: bătrâneţea este anotimpul vieţii cel mai expus la tot felul de nostalgii. Vecinătatea sau iminenţa propriei morţi aduce sfâşietoare nostalgii. Sunt piscuri ale nostalgiei pe care nici nu le putem descrie sau înţelege. Ne este imposibil să intrăm în pielea unui condamnat la moarte care ştie data execuţiei . Cum am putea să-l înţelegem ?

Nostalgia spaţiului, a spaţiilor, îşi are şi ea, ca şi nemurirea în timp, idealul ei absolut : ubicuitatea. Să fii prezent, în aceeaşi clipă, în toate locurile. Neputând realiza acest vis nebunesc, omul l-a realizat virtual-fictiv, atribuind ubicuitatea fiinţei supreme, lui Dumnezeu. Numai El este prezent concomitent în toate locurile. Omul nu poate fi decât într-un singur “aici”. Suferind de dorul lui “acolo”. Mereu “acolo”, “departele”, doritul, tânjitul, obsedantul “acolo”. Spaţiul şi boala dorului legată de el, oferă o cale de uşurare: plecarea. Spaţiul permite dusul şi întorsul. Este reversibil. Poţi parcurge de ori câte ori doreşti, acelaş drum, acelaş spaţiu. Locul este infinit vizitabil. Spaţiul este reversibil la nesfârşit. Poţi, ca om migrator să-ţi faci multe “acasă”, multiple patrii. Aşa cum se întâmplă cu mulţi evrei.
Nostalgia unui sau unor locuri e însoţită de nostalgia după lucrurile şi imaginile proprii locurilor visate. Plăcerea pe care o resimţim în faţa unei picturi înfăţişând o privelişte, are, fără îndoială şi o componentă nostalgică.
De regulă nostalgia locurilor se asociază cu nostalgia timpurilor revolute, duse, se leagă cu nostalgia trăirilor noastre în locuri şi clipe anume. “Unde sunt zăpezile de odinioară” înseamnă şi “unde e tinereţea noastră de atunci?”. Nostalgia Vitebsk-ului din tablourile lui Chagall este şi nostalgia după timpurile copilăriei.
Dorul locurilor, ceea ce numim nostalgia spaţială, este o boală curioasă, paradoxală. Ţi-e bine într-un loc, şi totuşi vrei în altă parte, “acolo” unde ţi-a fost şi mai bine, chiar dacă în realitate era rău. Dar erai fericit pentru că erai copil, erai tânăr, iubeai, experimentai totul pentru “prima dată”. Şi ultima. Timpul fiind ireversibil, orice “dată” este nu numai prima, ci şi ultima. Prima dragoste nu se repetă. E unică. Prima şi ultima. Această ireversibilitate a tot ce ni se întâmplă în timp este şi sursa celei mai sfâşietoare forme de nostalgie, cea legată de ideea cumplită că nimic din ce ni s-a întâmplat în trecut nu se mai întoarce. Totul e dus pentru totdeauna. Este acel sinistru croncănit al “Corbului” lui Edgar Poe: “Nevermore!” Niciodată !
Literatura şi arta, poezia lirică îndeosebi, sunt, de la începuturile lor, pline de luminile şi umbrele visurilor nostalgice. De la căutarea după iarba nemuririi a lui Ghilgamesh, de la dorul de casă al rătăcitorului Ulise, până la nostalgia Evului Mediu şi a spaţiilor exotice la romantici, sau la strigătul de dor al lui Blaga: “Vreau totul încă o dată!” Nu se poate. Ştim. O ştia deja Ghilgamesh, o ştia Ecleziastul, o ştia Francois Villon. O ştia Goethe, prea bine, când a scris acel vers din “Faust”: “O, clipă, rămâi ! Eşti atât de frumoasă!”. Nu se poate. Timpul nu poate fi oprit, nici încetinit, nici întors. Ce-a fost, nu se mai întoarce. Chiar dacă, în reveriile noastre nostalgice, spunem că, amintindu-ne, “retrăim” ce-a fost cândva, undeva, cumva. Această “retrăire” e cu totul altceva decât “trăirea”, e o copie infinit mai palidă a ceea ce a fost “atunci” , “prima oară”. Şi ultima. Ultima !
Asta este nostalgia cea mai ucigătoare : boala timpului ireversibil. Boala lui “atunci când”. Boala lui “niciodată iarăşi”. A lui “ultima dată”. Durerea scormonitoare declanşată la pronunţarea sau chiar numai la gândul cuvântului “niciodată”. Lugubrul croncănit al corbului lui Poe: “Nevermore!”
Boala ia uneori forme absurde, tragi-comice. Ne vine să râdem de nostalgicii lui Stalin, ai lui Gheorghiu-Dej, sau chiar ai lui Ceauşescu. Dar trebuie să-i înţelegem. Ei nu sunt idioţi. Sunt bolnavi. Nu sunt nebuni. Ba da. Sunt “scrântiţi”. Dar în sensul de “bolnavi”. Trebuie compătimiţi. Trebuie să ne gândim că oricui i se poate întâmpla.
De boala timpului ireversibil, de durerea pierderii ireversibile a celor dragi, de boala trecutului, a vremelniciei noastre, a clipei fugare, nu scapă nimeni. Dacă este om. Pentru că, după câte ştim, doar fiinţa omenească ştie că este muritoare. Că este ucisă de timpul atotputernic şi implacabil.
Apropierea de boală o resimţim prin gândurile care o exprimă: “Încă se mai poate”, “încă nu e sfârşitul”, “încă nu e prea târziu”.
Încă nu….
Apoi vine clipa când intră în scenă un alt cuvânt sau o altă expresie sfâşietoare: “deja!”, “deja nu”, “deja nu se mai poate!”.
Nostalgia e dureroasă pentru că e o stare de revoltă, de luptă înverşunată, cu conştiinţa inevitabilei înfrângeri, împotriva timpului, a caracterului său ireversibil.
Nu se poate face nimic împotriva timpului, pentru că timpul e în noi. Prin nostalgie, omul suferă de el însuşi. El însuşi e timpul. Are în el săgeata timpului, cu vârful îndreptat mereu spre viitor. Omul are în el o moară. Un ceasornic. Un clopot.
Nostalgia este o boală parşivă. În afară, în aparenţă, eşti în regulă. În realitate, eşti rupt, frânt, schizofrenic. Trăieşti împărţit între “acolo” şi “aici”, între “atunci” şi “acum”. Între realul “nu se mai poate” şi iluzoriul “se mai poate”. Între „trăire“ şi „retrăire“.
Retrăire, rememorare, narare, evocare. Toate sunt paleative la durerea scormonitoare dulce-amară a timpului revolut. De aici, mania bătrânilor de a povesti despre “acele timpuri”, despre ce au fost ei, şi ce au făptuit, şi ce timpuri grozave erau, şi cât de buni erau oamenii, etc.,etc. Bătrânii povestesc şi nimeni nu-i mai ascultă. Pentru că nu-i înţeleg. Acel trecut din poveste nu este şi al lor. Poate chiar râd de pisălogul de povestitor.
Retrăirea ne ajută totuşi să ne confruntăm cu durerile, uneori atroce, ale neputinţei noastre în faţa devastatorului Timp.
Ne reamintim, “retrăim”, evocăm, ne transpunem, suntem “acolo”, “atunci”. Totul e “iarăşi”. Asta ne face bine. Dar gustul e dulce-amar. În proporţii schimbătoare. Pentru că suntem conştienţi că obţinem uşurarea durerii prin vicleşug, fals, minciună, rapt, furt. Şi totuşi o facem. Virtual, fictiv, “atunci” devine iar “acum”. Suntem din nou tineri dar, dar, dar, cu sfâşietoarea conştiinţă că e numai vis, iluzie, minciună. O facem totuşi. Avem încotro?
Nostalgia se transformă într-o boală de care avem nevoie. În disperare de cauză.

Zoltan Terner

“Cu gândiri şi cu imagini”


Câte ceva despre infirmităţile oamenilor

Se rostesc multe fraze pompoase, umflate, despre omenire. Se comit şi se emit nenumărate idei, calde şi reci, în centrul cărora se află „omenirea”. Deşi, aşa o dihanie nu există. Sau „nu prea” există. Cuvântul „omenire” denumeşte o ficţiune. O himeră. O fantomă născocită de mintea omenească. În realitate există doar oameni, vii, concreţi, cu identitate proprie. Indivizi. Persoane. Fiecare cu felul lui de a fi, inconfundabil cu al altora. Fiecare om, este, astfel, un unicat. O lume aparte. Un micro-cosmos. Unic şi irepetabil.O noutate absolută în univers. Exagerez, desigur. Există totuşi câteva trăsături comune tuturor oamenilor. Deci ficţiunea abstractă numită „omenire” se justifică oarecum. Până la un punct. Cu condiţia să nu se uite caracterul ficţional al „conceptului” de „omenire”. Să nu se uite că, în realitate, există doar câte un om anume, deosebit de toţi ceilalţi (totuşi!)semeni de pe planetă.
Splendoarea ameţitoare a spectacolului pe care îl oferă oamenii constă, poate, în primul rând, în inepuizabila diversitate a fiinţelor omeneşti.
Ne deosebim unii de alţii, printre altele, prin trăsăturile fizice.
O parte din oameni sunt marcaţi din naştere sau din accidente ale vieţii, de infirmităţi fizice. În mod izbitor sunt „altfel” decât toţi ceilalţi. Alteritatea lor este mai frapantă. Aceştia sunt infirmii.
Infirmitatea este o lacună, o neputinţă, o debilitate. Etimologic, cuvântul provine din latinescul „infirmitas”, însemnând chiar acestea: slăbiciune, neputinţă.
Handicapurile fizice, se observă cu ochiul liber. Deşi sunt uneori şocante, nu-l scot pe om din rândul oamenilor. Un cocoşat sau un şchiop, un ciung sau un pitic, un surdo-mut, un paralitic sau un nevăzător, nu iese din familia oamenilor, nici din rândul societăţii. Dimpotrivă, uneori poate să se ridice până la superbe înălţimi ale valorilor umane. Dau un singur exemplu: un om atins de o foarte gravă infirmitate fizică, pe nume Stephen Hawking, se numără printre cei mai străluciţi cosmologi ai secolului XX.
Infirmitatea fizică îl face pe om „altfel” dar nu mai prejos decât ceilalţi oameni. În schimb, infirmităţi care nu se văd, ţinând de universul interior al omului, îl pot aşeza pe acesta de-a dreptul printre dăunătorii societăţii omeneşti. Scoţându-l din rândul oamenilor. Ce se poate spune altceva despre un ins care face profesie din omorul cu sânge rece al unuor semeni: ucigaşul plătit ? . Ca aparenţă fizică şi comportament „civil”, ai zice că e om. În realitate, este o fiară. Lipsit de simţul moral, el e atins de o infirmitate mult mai gravă decât cele fizice, o diformitate care îl stigmatizează, descalificându-l ca om. Malformaţiile morale îl desfigurează pe om pe dinăuntru, acolo unde sunt localizate, de fapt, trăsăturile definitorii ale fiinţei umane.
Ce cauze stau în spatele dereglării simţului moral? Uneori o genă nelalocul ei, o afecţiune psihică nedescoperită, alteori o traumă gravă a copilăriei sau influenţa nefastă a unui mediu educogen negativ. Şi altele. Ştiind toate astea putem întreba: fiara cu chip de om e responsabilă ? Da şi nu. Nu şi da. E o problemă teribil de încurcată.
Mai sunt şi alte infirmităţi care îl pot transforma pe om în unealtă oarbă a Răului. Sinucigaşul-ucigaş, încins cu brâul morţii, este şi el un tip, tot mai răspândit acum, de infirm moral. Printr-o minuţioasă manipulare şi o susţinută presiune psihică, i se spală creierul, i se extirpă simţul moral, inculcându-i-se, câteva dogme aberante.
Orice dogmatism, fie el religios, sau de altă natură, se ştie, exacerbat şi interiorizat, naşte o gravă infirmitate spirituală şi comportamentală : fanatismul. Omul atins de această infirmitate devine cu întreaga sa fiinţă o jucărie în slujba unor idei dogmatizate.
Desigur, în condiţii obişnuite, nu orice om este în pericol de a fi fanatizat. Sunt expuşi infirmităţii psihice a fanatismului, mai ales cei predipuşi la o progresivă fixitate a ideilor, a părerilor, cei influenţabili, înclinaţi spre exaltare şi extremism afectiv. La cei care au o gândire de tip dogmatic.
Intoleranţa are şi ea toate trăsăturile unei infirmităţi psihice. Indusă de factori sociali, această infirmitate capătă în anumite condiţii istorice, caracter de masă, ducând la violenţe sângeroase, la genocide şi masacre generalizate. E greu de spus care tip de intoleranţă este mai nociv, cel rasial, religios, naţional, ideologic sau politic. Sau tribal. În toate aceste specii se manifestă aceeaşi incapacitate de a înţelege şi a admite alteritatea, „diferitul”, străinul, pe „omul celălalt,altfel”, sub toate aspectele acestora: idei, tip de gândire, credinţă, limbă, tradiţii, obiceiuri, îmbrăcăminte,etc. Tot ce este „altfel” e demn de dispreţ, de ură, trebuie respins, curmat, interzis, iar purtătorii acestor alterităţi trebuie combătuţi, izolaţi, marginalizaţi, iar, la limită, exterminaţi. Cunoaştem bine toate acestea. Mai ales noi, evreii. Am trăit asta. Am fost, de-a lungul istoriei, victimele predilecte ale monstrului intoleranţei. De aceea, ni se cere, mai ales nouă, celor care am suferit atâta de pe urma intoleranţei, să ne ferim ca de foc de capcana prin care să ne mutilăm sufleteşte, lăsându-ne atinşi ( mai mult decât suntem deja) de infirmitatea numită intoleranţă.
A nu uita: în cazul tuturor infirmităţilor care nu se văd, există o sumedenie de forme şi grade, unele părând inofensive dar purtând în ele germenele răului. Dacă nu e curmat la timp, acesta are toate şansele ca, pe nesimţite, să crească până la dimensiuni teratologice, până acolo unde poate să ne scape de sub control.

Zoltan Terner

Câte ceva despre nebuniile omului

Infinit de multe sunt nebuniile omului. Ele sfidează orice clasificare. Scapă oricărei tentative de a le defini..Stăruind în aceste căutări şi tentative,cazi tot într-o nebunie: cea a clasificărilor,cea a căutării definiţiilor.Nebunia căutării e cumplită. Nu mai lasă loc altor nebunii.De fapt,asta ar fi una dintre trăsăturile care definesc orice nebunie: pune stăpânire totală asupra omului.Îl confiscă în întregime.Nu mai rămâne loc pentru altceva.Domneşte autoritar.Exclusiv.Doar ea singură: monomania.Multimanie nu cred să existe.Şi nici nu cred că se poate: mai multe nebunii laolaltă,se anihilează reciproc.Ori poate se echilibrează.
Există nebunii bune şi nebunii rele.Nebunii frumoase şi nebunii urâte,hâde,respingătoare.Unele nebunii sunt fermecătoare,luminoase,sublime chiar.Aşa este nebunia dragostei,a prieteniei,a entuziasmului,a credinţei,a milei,a sacrificiului.
Tot ce e copleşitor în viaţa omului,tot ce e de necuprins,de neînţeles,misterios,este nebunie.Fericirea nu-i o astfel de nebunie? Dar creaţia? Sensurile foarte adânci atinse de om nu au şi ele,măcar în parte, înfăţişarea nebuniei? Marile gânduri ne apar şi ele drept nişte nebunii superioare,spirituale. Înţelepciunea cea mai înaltă nu este şi ea,pură nebunie? Pentru că e neobişnuită, stranie,teribil de greu de înţeles,situându-se foarte departe de obişnuinţele noastre de gândire. De altfel,filosofia cea mai originală şi mai rafinată izvorăşte şi din nebunie.Lista filosofilor nebuni cuprinde nume dintre cele mai mari: Friedrich Nietzsche,Auguste Comte,Soeren Kierkegaard,Ludwig Wittgenstein,şi încă alţii. Câte genii poetice nu au sfârşit la azilul de nebuni ! Holderlin,Lenau,Eminescu,Baudelaire. Acesta din urmă nota în jurnalul său personal la 41 de ani: "Am cultivat isteria mea cu delectare şi spaimă. Acum sufăr permanent de ameţeli iar azi,23 Inuarie 1862,am primit un avertisment aparte: am simţit trecând peste mine,vântul stârnit de aripa nebuniei.".
Unele dintre nebunii sunt trecătoare,din altele nu mai există scăpare.Orice acces de furie,de mânie,se ştie,este o criză de nebunie.O întunecare a minţii. Trecătoare,dar adeseori cu consecinţe tragice.Desdemona înspăimântată de cruntele ameninţări ale lui Othello îi spune:"Ţi-e trupu-ncins de-o groaznică mânie".Era criza de nebunie care l-a împins s-o ucidă.Othelo însuşi,după ce-şi recunoaşte oribila faptă,caută s-o explice: "De vină-i numai luna.Ea se-apropie/Mai mult ca niciodată de pământ/Scoţând pe om din minţi.". Da,se credea că luna induce crize de nebunie.Că cei atinşi de ea,lunatecii, o iau razna.Nu mai sunt în toate minţile.
Spuneam că tot ce e covârşitor poate duce la nebunie.Se aplică oricărei supra-abundenţe.Se ştie,puterea nelimitată înnebuneşte pe cel care o deţine.Bogăţia,căzută brusc pe capul omului,nu-l înebuneşte? Mintea prea multă câteodată e semn de nebunie.Sau poate să ducă la ea.De altfel,nu orice nebunie este o dezorganizare a psihicului,instalarea incapacităţii de a folosi puterea minţii.Un psihiatru american,de la mijlocul secolului trecut,R.D.Laing, scria într-o lucrare ştiinţifică:"Nebunia nu este neapărat o prăbuşire totală.Ea poate fi doar o spărtură.Ea poate fi,la fel de bine, o potenţială eliberare şi o înnoire,dar şi o cădere în sclavie,o moarte existenţială." Mulţi psihiatrii consideră azi că nebunia este o boală a libertăţii.Dar în două sensuri.Pe de o parte eliberează.Sporeşte libertatea omului.Pe de altă parte, îi anulează total libertatea.Omul devine robul nebuniei sale.
Această dualitate a nebuniei ,caracterul ei deconcertant,straniu şi misterios,explică,în mare parte,oroarea şi groaza celor "normali" în faţa nebunilor.Iar alteori, admiraţia religioasă sau supunerea temătoare faţă de ei..
De-a lungul istoriei,omenirea,datorează mult nebunilor săi.Adică şi acestora, ori poate mai ales acestora, se datorează multe creaţii care au impulsionat progresul omului spre umanitate.Nebunia aceasta e tonică.Revigorează.Te pune în priză.Te mobilizează.Leneşul nu poate fi nebun.Parcă nici tâmpitul.Nici somnorosul prin vocaţie,nici insul indiferent,cel care e mulţumit de starea lucrurilor.Aceştia sunt oameni sănătoşi la cap.Normali.Îţi vine să spui: Fereşte-mă,Doamne,de oamenii normali pentru că sunt dezolant de plaţi, de cenuşii, de neinteresanţi.Cei zdraveni la minte sunt teribil de plicticoşi şi de banali.În schimb,cei atinşi,cât de puţin, de nebunie devin interesanţi.Nebunia lor este excentrică, tonică,emană energie.Pe oamenii atinşi de ea îi împinge la acţiune.Uneori la hiper-activitate.Nebunul acesta nu se mulţumeşte cu ceea ce este în lume.Vrea altceva.Mereu altceva.Caută într-una.Într-un veşnic neastâmpăr.Inventează utopii.Aleargă după cai verzi pe pereţi.Trăieşte printre himere.Se agită într-una.Vede peste tot în lume numai probleme.Probleme pe care şi le asumă.Apoi îşi stoarce creierii să le rezolve.Pe toate.Marile problemele ale lumii.În această permanentă furtună a căutărilor,el născoceşte soluţii nebuneşti pentru a schimba lumea,viaţa,oamenii.Pentru a construi viitorul omenirii.Sunt nebuni pe care oamenii îi numesc vizionari,profeţi,revoluţionari,înainte mergători,învăţători.Binefăcători ai omenirii.Omului normal,cu-minte,nu-i pasă de nimic.Îşi vede de treburile lui.Nebunului îi pasă de toate.Dar mai ales de mersul lumii.De salvarea omului.Deci oamenii de seamă provin din mijlocul nebunilor.Lucrul acesta l-a observat acum 2500 de ani marele filosof Aristotel când a scris:"Nici un mare geniu nu a existat vreodată,fără măcar un pic de nebunie în el".
Dar nu orice nebunie arată astfel, tonică şi revigorantă.Ori sublimă.Vizionară.Sau măcar superioară.La polul opus al acestei nebunii binefăcătoare se află o altfel de nebunie:depresia.O formă de suferinţă sufletească, foarte răspândită azi, care diminuează tonusul vital,ia puterile omului,îi taie gustul de viaţă si îi intunecă orizontul valoric al întregei sale existenţe.Mai demult se chema altfel,Melancolie.Aşa a văzut-o Durer în cunoscuta sa gravură,"Melancolia": întunecată,dezolantă,chinuitoare,cufundată în sine, apatică.Melancolia,cea care şterge însuşi înţelesul vieţii şi acoperă lumina lumii.
Cum să mai înţelegi nebunia omului,din moment ce ea ,pe de o parte,sporeşte bogăţia lumii,a vieţii şi pasiunea de a trăi a omului şi tot ea, pe de altă parte, răpeşte lumii şi vieţii orice înţeles iar omului îi ia orice dorinţă de viaţă şi orice ideal ?

Zoltan Terner

“Cu gândiri şi cu imagini”

Câte ceva despre memorie şi reamintire

Ce înseamnă să-ţi reaminteşti ? Ştim cu toţii dar nu ştie nimeni. E un mister. Un paradox. O ciudăţenie. Ca şi cum ai face trecutul prezent. Ceea ce a fost cândva, este reprezentat (re-prezent-at) . Alţii spun „prezentificat”. Retrăit? Da şi nu. Orice reamintire este şi retrăire. Parcă. Evocând trecutul, te rupi de prezent. Macar în parte. Eşti „atunci”, „acolo”. Nu „aici” şi „acum”.
În reamintire este ceva dureros. Nostalgia care o însoţeşte are o componentă tristă, dureroasă. Chiar termenul ne spune acest lucru : „nostos” e termenul grecesc pentru „întoarcere” iar „algos” inseamnă, tot în greceşte, durere. Judecând deci etimologic, nostalgia e legată de o reîntoarcere în trecut, însoţită de durere. Desigur, ştim cu toţii că este o durere însoţită de plăcere. O dulce durere. O tristeţe fermecată : nostalgia.
Este deci trist şi dureros să-ţi readuci în prezent scene si întâmplări pe care le-ai trăit cândva? Cam aşa. E o trăire dulce-amară această joacă de-a amintirile. E o mică-mare suferinţă. Ce-a fost nu se mai întoarce. E definitiv pierdut. Şi totuşi, parcă nu de tot. Prin această misterioasă readucere a trecutului în prezent, prin această uluitoare şi paradoxală întoarcere, parcă trăim acum ce-a fost atunci. Parcă. E o joacă dureroasă de-a „ a fost cândva”. Dureroasă pentru că ne dăm seama tot timpul reamintirii că e vorba de întoarcere fictivă. Evocând trecutul, te rupi de prezent rămânând în el. O rupere între prezent şi trecut. O împărţire. O schizofrenie temporală.
Închizi ochii şi visezi că trecutul reînvie. Îl trăieşti din nou, dar nu deplin. Ceva esenţial lipseşte: realitatea. Vrei mai mult şi nu poţi. Vrei sa pui mâna şi dai de fumul trăirilor trecute. Ştii asta tot timpul. Aşa apare suferinţa. Aristotel ştia asta prea bine când definea memoria drept un afect, o suferinţă. O boală. În greceşte , „pathos”. De aici cuvântul „patetic” din care elementul de suferinţă s-a estompat, rămânând sensul de plinătate a emoţiei, a trăirii.
Încă o ciudăţenie a memoriei trăitului : reamintindu-ne durerile şi suferinţele prin care am trecut în trecut, nu le retrăim aşa cum au fost. Evocăm durerea de atunci dar acum nu ne mai doare. Ba chiar e o anume plăcere în această evocare a suferinţelor. De aici nostalgia după vremuri despre care ştim că au fost de infern. Există o explicaţie pentru asta: omul ţine minte din trecut mai ales ce a fost bun şi frumos, iar partea de chin şi suferinţă se estompează. Să fie la toţi oamenii aşa ? Nu ştiu. Dar e ciudat. Peste tot ce a fost insuportabil, umilitor şi mizer, se aşează un fel de văl luminos care înfrumuseţează toate câte au fost. Când e altfel, când retrăirea suferinţelor capătă intensitatea din trecut, reamintirea devine obsesivă iar memoria se cheamă că e bolnavă. E o afecţiune cumplită această incapacitate de a uita. Este memoria tumefiată. Povara ei ajunge să fie uneori insuportabilă. Traumele puternice ale trecutului au traumatizat memoria. Rănile persistă. Nu poţi scăpa de scene şi întâmplări de groază pe care le-ai trăit. Nu poţi uita. Trecutul vine mereu peste tine şi nu te lasă să trăieşti prezentul. Amintirile devin nefericite, tragice, coşmareşti. Umbra trecutului întunecă fiecare clipă prezentă.
Şi contrariul neuitării este dureros. Vrei sa-ţi reaminteşti ceva şi nu eşti în stare. Te cuprinde neliniştea, panica. Uiţi şi ştii ce-ai uitat. Eşti conştient de golul din memoria ta. Şi cauţi, şi rechemi trecutul şi acesta refuză să vină. Te apucă spaima uitării, a unei pierderi definitive .
Când se întâmplă nenorocirea cea mai mare, când uiţi şi faptul că uiţi, totul este deja definitiv pierdut. Boala poartă numele unui om : Alzheimer.
Mecanismul intim care face să funcţioneze memoria este deocamdată o mare necunoscută. Ştim puţin despre el iar ceea ce ştim e incert şi incomplet. Ştim că ne reamintim selectiv dar nu ştim ce factori şi ce criterii stau în spatele selecţiei. Se pare că factori emotivi dirijează alegerea momentelor din trecut pe care să le recheme. Moralistul Rivarol a intuit aceasta când a scris că „Memoria stă întotdeauna la ordinele inimii”.Dar cum anume, nu ştim. De aceea ni se pare că amintirile noastre evocă in general scene întâmplătoare. Nu momentele esenţiale. De ce ? Cum se declanşează procesul ? Întrebări fără răspuns. Ştim însă că unii scriitori au extraordinara capacitate de a descrie acest proces asociativ. Cazul cel mai celebru este fragmentul din cartea lui Proust, „În cautarea timpului pierdut” . O prăjitură numită „madeleine” declaşează o mare de amintiri. Amintindu-ne selectiv, nu falsificăm trecutul ? De fapt, ce înseamnă în acest domeniu, a falsifica? Dacă memoria nu ar fi selectivă, am fi zdrobiţi, covârşiţi, de povara colosală a trecutului. Ne amintim câte ceva, de ici de colo. Frânturi. Picături din oceanul trăirilor de-o viaţă. Ne amintim. De ce ? La ce ne foloseşte? Printre altele, pentru a ne ajuta să ne păstrăm integritatea. Trecutul e rădăcina pe care se sprijină identitatea noastră prezentă. Fără trecut, suntem fiinţe grav amputate. Nu ştim cine suntem şi de unde venim. Memoria ne dă sentiment de completitudine al eului nostru. Existenţa noastră în timp o trăim prin memorie. Unitatea şi coerenţa vieţii noastre sufleteşti e asigurată de această tainică şi complicată maşinărie psihică pe care o numim memorie.
Raporturile noastre cu memoria nu sunt deloc simple. Ne confruntăm adeseori cu violenţa ei, cu pornirea ei de a ne acapara, de a ne domina. Luptăm adeseori cu memoria, o înfruntăm cu îndârjire, cu disperare. Sau dimpotrivă, o chemăm să ne salveze, ne agăţăm de ea, îi implorăm ajutorul. Apoi o alungăm, o reprimăm, o urâm. Fără ea nu suntem nimic. Cu ea prea prezentă, ne simţim striviţi. Dominaţia memoriei e greu de suportat. Hipertrofierea memoriei este la fel de distrugătoare ca şi atrofierea ei.
Poate că lucrul cel mai important pentru buna convieţuire cu memoria este să învăţăm a ne împrieteni cu propriile amintiri. Oricât ar fi ele de grele, de dureroase, de vinovate, de neliniştitoare, să ne împăcăm cu ele, să le suportăm, să ni le asumăm. Să le adoptăm. Sunt parte din noi. Nu le putem goni, nici anula.
Poate că ceea ce ar fi de înţeles din toate banalităţile înşirate mai sus , ar fi aceasta: amintirile sunt şi binefacere şi blestem. Şi leac şi otravă. Cu alte cuvinte, în amintiri se află şi Infernul şi Paradisul fiecăruia.

Zoltan Terner

"Cu gândiri şi cu imagini..."




Relaţiile mele cu mine

Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec cu mine însumi.Este deci important să-mi fie limpede,în fiece clipă,în ce fel de relaţii mă aflu cu mine însumi.Dacă sunt bune sau rele,dacă sunt paşnice sau nu.Curate sau murdare.Pure sau impure.Cinstite sau ba .Dacă sunt relaţii adânci sau de suprafaţă. E o treabă grea,foarte grea.
Aşa cum se întâmplă în relaţiile cu viaţa însăşi,raporturile cu mine sunt fluctuante.Supuse unui joc capricios de energii,multe dintre ele tainice şi de nepătruns. .
Relaţiile cu mine se întind pe o gamă foarte largă:de inimă,de cap,de stomac, de ochi,de mâini,de plămâni,de sudoare,de sânge,de spaimă.De tremurături.De nori care mi se infăşoară în jurul capului.De stele care-mi acoperă vederea.
Sunt clipe când inima imi dă ghies spre mine.E ca un dor cumplit de mine.Mă chem cu disperare.Aşa cum chemi zorile într-o noapte de insomnie. Mă chem cu spaimă şi sete de-mplinire.Tânjind să fiu cât mai aproape de mine.Să mă cuibăresc în mine.E o clipă solară în care mă simt în preajma mea bogat şi plin.Îmi şoptesc lucruri importante,grave şi adânci.Îmi îngreuez clipa cu întrebări dureroase.Cinstite până la capătul capătului.Mă cercetez pe toate feţele,ca şi cum m-aş vedea pentru prima dată,cu o anume curiozitate caldă şi cu o stranie bunăvoinţă.Imi vine să mă logodesc cu mine.Să mă contemplu îndelung,ochi in ochi.E un fel de narcisism eteric.Dar fără oglindă, doar cu stele,cu vise,cu lună nouă.Cu suflet înnoit.Cu luminiţe tremurătoare care se înalţă din fântânile mele.Cu o veveriţă care îmi aduce castane si mi le aşează în palmă.În astfel de întâlniri aurorale îmi pare că se dezleagă în mine o taină mare şi luminoasă :dragostea .O comoară care mă aşteapta din veci.Îmi vine să-mi dăruiesc lumea.Eu însumi devin acum Celălalt.Eu sunt şi Eu şi Tu.Iar Tu devine Eu.Celălalt Eu.Alter Ego.Cerul se mută în mine.Vieţuieşte în mine.Încep să exist în veşnicie.Apoi mă trezesc şi realizez că a fost un vis.
Învăţ să înţeleg încă ceva: că fascinat de mine însumi,risc totul,risc să mă pierd.Încep să realizez cât de primejdioasă poate deveni idila între mine şi mine.Începe ca un joc.Cu focul.Se sfârşeşte în idolatrie.În egolatrie.Închinarea la un Ego tumefiat în chip monstruos.E demenţa sinelui.Nebunia de a mă adora pe mine însumi. Finalul? Pierderea mea întru veşnicie.
Mărturisesc că există,din nefericire,clipe,sau ceasuri,sau chiar zile, când mă pierd din vedere.Mă îndepărtez de mine cât pot de mult.Îmi întorc mie însumi spatele.Nu-mi pasă de mine.Mă ignor.Mă împing în uitare.Când survin asemenea întâmplări nefaste cu mine însumi,singura şansă de scăpare e întoarcerea la mine.Uitarea de sine e o moarte reversibilă.Se lecuieşte prin binecuvântata revenire la mine însumi.Îmi vin în fire,cum se spune.M-am pierdut şi mă regăsesc.M-am rătăcit de mine şi m-am găsit.Uneori fără să ştiu.Fără să vreau.Fără să pot.
Ce m-aş face fără mine însumi,un timp prelungit? Aş deveni un cadavru viu.Ca în piesa lui Tolstoi.Sau un suflet mort.Ca în Gogol.Se întâmplă multor oameni.Marii scriitori ştiu asta.Literatura bună se pricepe la relaţiile oamenilor cu ei înşişi.
Sunt apoi clipe când mă trezesc în relaţii de beligeranţă cu mine însumi.Mă simt rănit şi descopăr,uimit şi speriat,că săgeata înveninată a pornit din mine însumi.De-acum trebuie să mă feresc de mine.Încep să mă privesc chiorâş.Cu suspiciune.Duşmanul meu,iată-l, sunt eu însumi.Mă pot aştepta din partea mea la tot felul de rele,de ticăloşii,de nemernicii împotriva mea însumi.Demonii din sinele meu stau la pândă,gata să mă-nhaţe.Să mă sfâşie.În asemenea situaţii,sentimentele mele faţă de mine oscilează paroxistic între ură,teamă,duşmănie,groază,oroare,scârbă,repulsie.Sau,întrecându-le pe toate, o imensă revoltă ca un incendiu ridicându-se până la cer. Ori o mare mânie,clocotind ca un vulcan încins.Nu pot scăpa decât luând hotărârea de a termina cu mine.Să-mi aplic pedeapsa capitală.În urma unei judecăţi sumare.Eu fiind şi acuzatorul şi avocatul apărării.Şi călăul,fireşte.Propriul meu călău,binevoitor,salvator. Multor oameni li se întâmplă asta.Acum a venit poate rândul meu.
De multe ori,de prea multe ori,relaţiile mele cu mine sunt ambigue. Între mine şi mine plutesc ceţuri afective Mă adulmec şi îmi dau târcoale mie însumi,cu sentimente tulburi.Nici calde,nici reci.Uneori căldicele.Abia dezmorţite.Blestemate neguri care mă ascund pe mine de mine.Plutesc între noi ca miasmele peste apele infecte ale unei bălţi puturoase.În tabla relaţiilor cu mine însumi, aceasta este situaţia cea mai nesuferită,mai impură şi mai nesănătoasă.Prelungindu-se,se dezvoltă un fel de pecingine sufletească,o plagă devastatoare a interiorităţii.Un cancer.Treptat devin un cadavru viu.
Situaţia,tot echivocă şi ambiguă, a împăcării cu orice preţ între mine şi mine e poate la fel rea.Bălăceală în ape stătute.Chiar în mocirlă.Se întâmplă.E aproape inveitabil.Pentru că sunt om,creatură supusă tuturor slăbiciunilor.Pentru că sunt om,deci imperfect.Dar sunt dator să mă zbat ca să obţin pacea cu mine însumi.Cu orice preţ.În această luptă îndârjită,relaţiile cu mine trec prin diferite stări: sunt nemulţumit de mine,mi-e ruşine cu mine,mă compătimesc,mă cert cu mine,mă iert,arunc vina pe întâmplare,pe natură,pe condiţia umană,îmi plâng de milă,îmi şterg lacrimile,mă agăţ de un pai,sper pentru mine,mă dezvinovăţesc,mă reabilitez în proprii mei ochi.Închei pace cu mine însumi.Ruşinoasă.Laşă.Incertă.Pace tensionată.Echilibru fragil.Dans pe sârmă deasupra prăpastiei nimicului lăuntric.
Şi mai e ceva: numai cu mine însumi nu pot vieţui,nici supravieţui.Îmi este interzis să pierd din vedere lumea.Să fiu numai eu cu mine e jalnic.Deşi o doresc adeseori.Să mă închid în mine,cu mine,ca într-o carapace e o nebunie primejdioasă.Poate că este pur şi simplu Nebunia tuturor nebuniilor.Sartre are dreptate numai pe jumătate când spune că Infernul este ceilalţi.Dar şi Paradisul.Fără ceilalţi existenţa e şi infern şi paradis.Atunci ce să aleg? Pe mine sau Lumea? Poate că trebuie să mă aşez undeva între mine şi lume.Cu un ochi spre mine însumi şi cu celălalt spre lume.Totuşi,uneori trebuie să pierd din vedere lumea,alteori să mă pierd pe mine din vedere.Când,cum,cât timp? Nimeni nu ştie.E un joc plin de pericole.Poţi fi nimicit de Lume şi poţi fi nimicit şi de tine însuţi.
Oricare ar fi relaţiile mele cu mine,de mine însumi nu pot să scap.Sunt legat de mine.Uneori cu lanţuri grele,imposibil de rupt.Alteori,cu lanţuri de fum şi de stele.Sunt om.Sunt condamnat să vieţuiesc,să mă bucur şi să sufăr cu mine însumi.Să trăiesc sub acoperământul sinelui meu.Unii îl numesc conştiinţă.Alţii Ego.Acesta fiind adăpostul meu, închisoarea mea,paradisul şi infernul meu de fiecare zi,de fiecare viaţă...
Între idolatrie şi război nimicitor între mine şi mine,interpun iluzia,himerele,înşelăciunea.Mă mint pe mine însumi.Mă înşel pe mine însumi,mă trag pe sfoară pe mine însumi.Mă mint,mă mint,mă mint.Cu viclenie,cu neruşinare,cu pricepere,cu fantezie şi şarm.Îmi torn tot felul de poveşti adormitoare.Îmi ofer monede strălucitoare dar false,nestemate prefăcute,vorbe amăgitoare.Până ajung să fiu chiar eu mândru de mine.Să mă laud cu mine.Să fac din mine un steag.Un idol.Un dumnezeu.
Fără aceste tertipuri şi nebunii,îmi zic eu,nu pot convieţui cu mine însumi.Trebuie să mă adorm cu basme.Să tapetez drumul spre mine cu flori,fie ele şi de hârtie.Şi să mă întind de-a lungul drumului.Să fac din mine însumi cale regală spre mine.Poate aşa e bine.Atunci când ajung să pot
spune:Eu sunt drumul,eu sunt destinaţia.Eu sunt săgeata,eu sunt ţinta.Eu sunt vânătorul,eu sunt şi căprioara.Eu sunt,până la urmă,nimic altceva decât eu însumi.Eu însumi. Oare se poate? Iar dacă se poate,cum e asta? Poate cineva să spună? Cine? Cine,Dumnezeule Doamne?

Zoltan Terner

"Cu gândiri şi cu imagini..."

Cum e viaţa?

- Cum e viaţa,monşer?
- Păi,cum să spun,e aşa cum e.Cum ştim cu toţii.Simplă.Complicată.Limpede.De neînţeles.Ca un ghem al dracului de încâlcit.
- Sau poate ca un fir de mătase ţesut de un păianjen abstract care ne naşte din nou în fiecare clipă.
- Ba nu! Viaţa e un lanţ care ne ţine legaţi de un nor călător.
Cum ai dobândit-o ? Ai furat-o de la cineva? Ai cumpărat-o? Ai găsit-o din întâmplare ? Ai primit-o în dar? Te-a potcovit cineva cu ea? Ţi-a venit ca un blestem sau ca o binecuvântare?
- Nu m-a întrebat nimeni dacă o vreau.
- Ştiu,am mai auzit .Şi ce-i cu asta?
Dar acum, că o ai,ce faci cu ea,fratele meu? O foloseşti la ceva? O pui la mezat ? O scoţi la licitaţie? O risipeşti? O dăruieşti? O iroseşti? O tăvăleşti în gunoaie? O închiriezi? O sacrifici? Sau poate habar nu ai.Nici nu te-ai gândit vreodată la toate fleacurile astea..
- Oricum ar fi,e a ta.Viaţa ta!
– Mare scofală!
- Dar nu poţi s-o ignori.- Ba da.Poţi.
- Dar,orişicât,trebuie să convieţuieşti cu ea.N-ai încotro.
- Cum?
- Scuză-mă,o ştie orice prost.O iubeşti.Sau o urăşti. Ori temi de ea.Ai încredere în ea.Fugi de ea.Te ţii scai de ea. Sau se ţine ea scai de tine.Nu te lasă nici să respiri.Îţi mănâncă tot timpul.Viaţa e un monstru cronofag.Asta e.Nu-ţi mai lasă timp pentru nimic altceva.
Ce zici,totuşi,cum e viaţa?
- E ucigător de frumoasă.
- Da.E atât de frumoasă că,până la urmă,te şi termină.
- Asta,n-ar fi nimic,dar până atunci,te goleşte,te seacă,te umple,te urâţeşte,te tâmpeşte,te aiureşte,te înţelepţeşte.Te sărăceşte.
- Da,dar şi tu te răzbuni pe ea: o trădezi la orice mică ocazie..O otrăveşti.O striveşti.O batjocoreşti. O faci de căcat.
- Ce gust aţi zice că are viaţa, distinse domn?
- Se ştie: viaţa e dulce.Nu vă aduceţi aminte,frumoasă doamnă? Filmul acela,"La dolce vita!".Sau Cofetăria de lux "Vita dulci".Viaţa e o bomboană pe care o sugi.Un tort superb cu multă frişcă şi munţi de ciocolată.
- Pe naiba ! E amară ca fierea . Îţi întoarce stomacul pe dos.
- Mă scuzaţi, mie nu mi se pare.Mai degrabă, aş zice că e nesărată,sălcie,insipidă.Incoloră şi inodoră.
- Cum puteţi să spuneţi aşa ceva,maestre ? Tocmai dumneavoastră! Viaţa e o floare luminoasă,multicoloră.Minunat de parfumată.Viaţa e un curcubeu superb. Un miracol de frumuseţi.
- Da,cunoaştem : e murdară,jegoasă,împuţită.Un rahat.

- Sigur: câteodată e o floare carnivoră.Te papă bucată cu bucată.O floare nesăţioasă şi cumplit de rapace.
- Consideraţi că viaţa e preţioasă,domnule judecător ?
- Ce întrebare,tinere! E o comoară de nepreţuit. E valoarea supremă!
- Fugi de-aici,doctore! Eşti cam în urmă cu politica.În ultima vreme,preţul unei vieţi a scăzut ca-ta-stro-fal.O viaţă nu valorează nici cât un glonte irosit pentru a o rezolva.Viaţa,e o marfă din zi în zi mai ieftină.Oferta e tot mai mare.La bursă,nimeni nu mai cumpără acţiunile "Viaţa". Numai fraierii sau visătorii mai învestesc în această afacere falimentară botezată "Viaţa".
- Şi totuşi,viaţa scuză orice ticăloşie.Justifică orice crimă.Explică orice fărădelege.
- Aiurea! Ştiind cu ce se termină, şi un prost înţelege că viaţa nu e un lucru serios.E o cacialma. O escrocherie de o mare subtilitate..
- Cu toate acestea,ce film extraordinar e viaţa!
- Da.Ce să spun! Se intră la spectacol pe uşa principală,sărbătoreşte.Iar după terminarea filmului,prin dos : - Ieşirea prin Sărindar!

Zoltan Terner

Unde se ascunde Diavolul ?
- Glose –

Zici că Diavolul nu există ? Să-ţi spun un secret: El, tocmai el ne face să credem asta. Cel mai sigur ascunziş al Diavolului este inexistenţa. Facându-ne să credem că e o pură scorneală prostească, îşi poate face treaba atotdistructivă, nestingherit.
Concedem, e o scorneală a închipuirii omeneşti, un mit. Da, dar exprimă/ personifică/întrupează un adevăr constitutiv al lumii, o realitate profundă: existenţa Răului. A unui Rău atotputernic..
Da, diavolul este un mit. Care trebuie repudiat, desfiinţat. Mai ales că e patent evreiesc. Iată ce scrie eminentul eseist elveţian Denis de Rougemont, în cartea sa “Partea Diavolului”: “Diavolul este o invenţie iudaică. Adică, Diavolul este iudeu, aşa cum automobilul este american, sau cum Panzerdivisionul este german.”
Şi totuşi, Diavolul nu există. Nimeni nu mai crede azi într-o asemenea copilărie. De acord, nu există. Dar cum de există imperiul lui, adică Răul ? Să-l numim, în joacă, Diabololand. Sau Diabolistan.
În legătură cu “inexistenţa” Diavolului, Baudelaire a scris o frază care merită citată: “Cea mai frumoasă şiretenie a Diavolului constă în a ne convinge că el nu există.”
În mentalitatea Evului Mediu european, printre principalii agenţi ai Diavolului erau evreii. Chiar şi cei mai luminaţi europeni, vedeau în aceştia un rău absolut. Răul în stare pură. Jean Delumeau, în extraordinara sa carte, “Frica în Occident”, scrie că în secolul al XVI-lea : “Evreul a ajuns să fie considerat una din feţele Diavolului.” Să nu fi fost asta opera Diavolului însuşi ? Dar dacă Diavolul este iudeu, cum de …? Să lăsăm.
În câte o situaţie fără ieşire, dezastruoasă şi imposibilă, dacă eşti capabil să fii foarte-foarte atent, poţi să observi , undeva, cumva, câtva, cum Diavolul şi-a vârât coada. Ştiind asta ,ai putea să te fereşti. Dar, din păcate, rareori eşti foarte-foarte atent. De ce ? Nu te lasă Diavolul. Îţi distrage atenţia. Are grijă să te distreze. E un fel de cerc vicios: când Diavolul se ocupă de tine, tu nu-l vezi. Tocmai ca să nu-l vezi se ocupă de tine. Te câştigă ca să te piardă. Te serveşte ca să te nimicească.
Dacă suntem atenţi peste poate, îi putem zări copitele. Sau corniţele. Dar nu ne vine să ne credem ochilor. Ne spunem că e într-un loc prea nepotrivit : lângă altar, în sala de judecată, la spovedanie, la marile serbări.
Noi zicem că e peste tot. Dar greşim. Nu e aşa. Se ascunde acolo unde ştie că nu-l căutăm. Îl căutăm acolo unde nu e. Pentru că se camuflează acolo unde ştie bine că nu-l căutăm. De pildă, în Paradis. Acolo şi-a făcut debutul, acel moment marchează începutul marei sale cariere întunecate. Sub deghizamentul Şarpelui, era acolo, în Gradina Edenului, şi şi-a scos capul s-o ispiteasca pe Eva şi să-l piardă pe Adam. Ce căuta Diavolul în Paradis ? E un paradox scandalos. Şi de ce a pedepsit Dumnezeu neamul şerpesc, din moment ce nu era decât un travesti? Care şarpe ? Şarpele nu e viclean. Joacă cinstit. Diavolul e cel care trişează mereu. Dulcele ucide, sub denumirea de diabet, lumina orbeşte prin radiaţiile ei nocive, supra-belşugul distruge, deformează, degradează. Confortul debilizează fizic, suprasaturaţia tâmpeşte.
Diavolul preferă ori tăcerea şi întunericul ori zarva asurzitoare a mulţimilor şi lumina orbitoare a reflectoarelor. Vrea în acelaş timp incognito absolut şi popularitate zgomotoasă.
Diavolul e lipsă de măsură. Hybris. Ne apare când sub forma frumuseţii perfecte, ideale, când sub masca celei mai hâde urâţenii. Să ne amintim de încântătorul film “Frumuseţea Diavolului, cu Gerard Philipe. Sau de ecranizarea după “Notre Dame de Paris” a lui Hugo. Quasimodo e o mică victorie, prin derută, asupra Diavolului: îl vedem cocoşat, diform, respingător, dar e contrariul Diavolului. E bun, generos, nobil sufleteşte.
Orice victorie împotriva Diavolului este însă, din nefericire, parţială, locală, fără semnificaţie. Diavolul nu e niciodată perdant cu adevărat. Răul e pretutindeni şi întotdeauna victorios. În ciuda iluziilor noastre scumpe şi dragi şi a minciunilor pioase, şi a utopiilor infantile cu care ne mângâiem neputinţa.
Pesimism ? Cuvântul e perimat, depăşit. Nu mai e în funcţie.
Secole de-a rândul în Europa creştină a dominat credinţa că femeia este (ca şi evreul) un agent al Satanei. Că frumuseţea chipului şi cea trupească sunt instrumente diabolice de in-ducere în ispită.
Diavolul nu se mulţumeşte să-şi realizeze opera distructivă. El vrea să fie şi adorat pentru asta. Să i se atribuie merite şi calităţi de mântuitor, părinte iubitor, ocrotitor. Nu s-a întâmplat asta în cazul lui Stalin, unul dintre cei mai mari criminali ai tuturor timpurilor ? Mâcelarul de la Kremlin era numit “părinte al popoarelor”, “geniu al geniilor” “Salvator”, “înţeleptul şi vizionarul” , i se închinau ode si imnuri de slavă şi era divinizat de sute de milioane de fiinţe omeneşti. Peste mustaţa călăului popoarelor flutura zâmbetul Diavolului şi sticleau ochii lui de oţel. Mergea greu, îl deranjau cizmele care îi acopereau copitele
Înşelăciunea diavolească contează pe prostia generică a omului, pe uşurinţa cu care fiinţa umană se supune la orbire, pe lacunele şi imperfecţiunile zestrei genetice care determină “natura umană”.
Diavolul este Marele Iluzionist, aşa cum îl prezintă Thomas Mann în “Mario şi Vrăjitorul.”
Diavolul este Marele Impostor. Aşa cum ne apare în “Maestrul şi Margareta” a lui Bulgakov. Este Marele Ipocrit al Raţiunii. Aşa cum e Mefistofeles din “Faust” al lui Goethe.
Se ascunde în locuri neascunse, sub chipuri candide,fermecătoare de împrumut, cu glasuri false, cu cuvinte înşelătoare. E un mare ademenitor. Deghizat în prieten credincios şi iubitor, nu încetează să-ţi gâdile vanitatea, te linguşeşte, pregătindu-şi loviturile de copită cu care te va desfiinţa..
Duşmanul travestit în prieten, schemă veche de când lumea omenească. Calul Troian. Vicleşugul urmărind distrugerea. Basmele lumii sunt pline de asemenea situaţii. Lupul travestit în piele de oaie. Sau lupul din “Scufiţa Rosie” travestit stângaci în bunica fetiţei. Mă opresc. Sunt paradigme ale răului intrate în banalitate. Nu le mai repetăm, deşi banalizarea răului nu-i micşorează ferocitatea. Dar nu mai vrem să auzim, să ştim.
Spuneam că Diavolul alege locurile unde nu-ţi vine să-l cauţi. Se refugiază mult mai des în biserică, sinagogă sau moscheie. Mai rar în bordel, lupanar sau temniţe.
Se ascunde şi în lumină. Şi ucide. Se ascunde în nori frumoşi şi radioactivi. Şi iaraşi ucide. Se ascunde sub chipuri ademenitoare de femei, precum Circe, si îi preface pe oameni în porci.
Proverbul german “Diavolul se ascunde în detalii” e adevărat doar în parte. Sigur, se ascunde şi în detalii. Dar nu numai. Câteodată Diavolul însuşi este detaliul esenţial. Când “cireaşa de pe tort” e otrăvită, asta vine de la inventivitatea Diavolului.
Zicerea decepţionistă, de o vulgaritate deosebit de brutală care spune că “Facerea de bine e f….re de mamă” nu e oare inventată tot de maestrul maeştrilor detractării morale ?
Mai e o zicere care exprimă, metaforic, o realitate umană întristătoare : “Bătaia e ruptă din Rai.” Actul degradant prin care un om produce deliberat dureri fizice unui semen al său, umilindu-l, e văzut în mod cinic, prostesc şi primitiv, un act…paradisiac. Prin urmare, schingiuirile practicate de Inchiziţie pentru “salvarea sufletului păcătosului” erau şi ele “paradisiace”. În mod clar, Diavolul în persoană a imaginat şi aplicat savantele torturi din temniţele Tribunalul Ecleziastic.
Diavolul a colaborat, se pare, şi la apariţia altor proverbe care îi aduc apă la moară. “Tot răul spre bine”, de pildă. Ne consolăm cu răul, găsindu-i “merite” şi scuze. Cine câştigă ? Cine altul decât Veşnicul Câştigător, Diavolul ?
Progresul e masca sub care Marele Regizor ascunde Căderea, degradarea şi sinuciderea speciei. Cine a înfipt zambila în brânza împuţită ? El, Diavolul .
Tot el, Marea Întunecime, îşi are partea leului în dumne-zeii pe care omul şi-i crează: aurul, banii, automobilul, hi-tech-ul, telefonul mobil de măcinat cuvinte. Tot Diavolul şi-a adus contribuţia sa de preţ la zămislirea marei şi sângeroasei zeiţe: Raţiunea. Dar şi în Iraţional, Diavolul e acasă la el. Ca pretutindeni.
Diavolul e neîntrecut ca birocrat. E maestru al chichiţelor avocăţeşti. E sofistul imbatabil. E cel bun de gură. Cel care te ameţeşte vorbind. Cel care te îmbrobodeşte în plasa lui de cuvinte. Apoi te încleiază şi de devorează. Ca păianjenul.
Limba de lemn este şi ea o creaţie a Diavolului. Limba care vorbeşte singură, fără gând, fără mesaj, fără sens dar cu efect sigur: limba-secure, limba-demascare, limba-kalacinikov, limba-ură de clasă, de rasă, de spirit.
Marea putere a Diavolului este arta de a deruta. Aici îşi are aliaţi care îl fac cu adevărat invincibil : prostia şi nebunia.
Ca să nu-l dibui, ca să te deruteze, se ascunde sub un zâmbet binevoitor, sub cuvinte care te laudă, sub promisiuni de fericire perfectă, sub utopii şi ucronii. Îşi camuflează întunecimea în alb. În lumină. În frumuseţe, perfecţiune, absolut, certitudine şi adevăr “obiectiv”.
Iago e binevoitor, îşi oferă serviciile, îl îmbrobodeşte pe Othello cu cuvinte de credinţă. “Sincere”. Acesta îl numeşte “cinstite Iago” şi i se dă cu totul. Vedem şi revedem spectacolul dar lecţia n-o învăţăm.
Tartuffe e plin de evlavie, bland şi cu vorbirea mieroasă. În ficţiunea moliereasca, e demascat. Dar în realitate Diavolul nu poate fi niciodată surprins asupra faptului, în flagrant, cum se spune. Când pare că e prins, dispare. Se mută în alt ascunziş. Sub alt deghizament. Hitler n-a fost prins. Nici judecat. Diavolul scapă de orice judecată. Întotdeauna.
Intervenţia Diavolului se vădeşte acolo unde se tulbură apele, se întunecă orizontul, se înceţoşează conştiinţa, lucrurile se încurcă, nu mai ştim să deosebim adevărul de minciună, bunătatea de cruzime, binefacerea de samavolnicie. Marele Sforar îşi face acum jocurile în voie. Amuzându-se strivind milioane de oameni, vrea să i se mulţumească, să fie iubit de cei striviţi. Să fie adorat precum adevăratul Dumnezeu pe care Îl maimuţăreşte.
Vorbeam de locurile în care se adăposteşte Diavolul. N-am făcut referire la sălaşul universal al Marelui Maestru al Versatilităţii Distructive: noi înşine. Sufletul omului, conştiinţa, sinele, egoul. În fiecare dintre noi zace o sămânţă de Diavol. Care abia aşteaptă condiţiile prielnice pentru a încolţi . Baudelaire ştia ce spune când scria despre “Luciferul latent instalat în orice inimă omenească”.
Diavolul, aşa cum îi spune şi numele, “Diabolos” în greceşte, este denunţătorul, acuzatorul, judecătorul, cenzorul, negatorul, contestatarul, semănătorul de îndoială (Iago! ). Este în acelaş timp, cel care dezbină, divide ( “dia-bole”) . Dar paradoxal, Diavolul este amestecat şi în închiderea omului în Sine, în Ego, în bezna lipsei de comuniune şi de comunicare. După părerea unor filozofi şi psihiatri, personalitatea umană normală este o închidere care se deschide. Cât despre personalitatea degradată, alterată, sfâşiată, ea este o deschidere care se închide: la lumea reală, la semeni, la Celălalt. La sine însuşi, înstrăinându-se de propria natură. Rupându-se de sine însuşi, schizo-frenic. Rupt în două.
Unii dintre biografii şi grămăticii Diavolului sunt de părere că omul l-a creat pe Diavol după chipul şi asemănarea sa. Diavolul fiind, astfel, dublul omului. Iar omul, dublul Diavolului. Servitorul şi unealta propriei sale creaţii. Aşa cum omul este sclavul propriilor sale invenţii , fie că acestea sunt maşinării, aparate digitale sofisticate, idei, vorbe, ideologii, credinţe sau zgârie-nori..
Concluzia ? Diavolul este peste tot şi nicăieri. E inexistent dar teribil de puternic în inexistenţa sa. Invincibil. Stăpânul întregei lumi dinainte de Judecata de Apoi. Parcă aşa ceva zice Apocalipsa….

Aud ora

Trenurile acestor
Nelinişti de catifea
De vechi dimineţi
Friguroase
Se scurg în mine
Ca şerpi de oţel
Prin oase
Venele oarbe
Răsucite
De ţipetele
Din tunel
Acolo
Unde agonizează
Vântul
Cernit
În tăcerile
Din dreptul gării
Dinspre zenit
Aud ora
Cum sparge
Oglinzi
Şi curcubee
Şi sfâşie
Mătăsoasele
Perdele
Ale mării
Cu dangătul
Bătrân al inimii
Mele
Şi al zării
Şi atunci acolo
Opresc clipa
Şi sparg ceasul
Până îmi găsesc iar
Răsuflarea dintâi
Noima luminii
Şi pasul.

Nimicuri paradoxale :

- Îţi voi da o descriere amănunţită a absenţei noastre
- Întunecata bucurie de a ucide
- Te iau călăuză în rătăcirile mele
- Starea mişcărilor mele interioare este echivalentă
- Fragilitatea puterii nu se poate compara cu puterea fragilităţii
- Na-ţi-o frântă că ţi-am dres-o !
- Îl caracterizează o ignoranţă enciclopedică
- Ideea lui n-are nici un non-sens

Nebuniile sunt, ca şi oamenii pe care îi ating, de toate felurile:
- Nebunii pământene, carnale, cereşti, divine, sacre....
- Nebunii umile, nebăgate în seamă, de trecut cu vederea.
- Nebunii absolut necesare, folositoare, fermecătoare, biruitoare, profund omeneşti.
- Nebunii angelice şi demonice, luminoase şi întunecate, inocente şi criminale, constructive şi destructive

Axiome:
1. Omul este nebunia sublima a evoluţiei biologice
2. Pentru a deveni personalitate, individul uman trebuie să fie atins măcar de o singură nebunie mare.
3..................................................